Naționalismul egiptean
From Wikipedia, the free encyclopedia
Pentru a circumscrie conținutul noțiunii cât mai precis, recurgem la câteva definiții care se completează reciproc:
„Naționalismul este o stare de spirit care penetrează larga majoritate a unei populații; el recunoaște statul-națiune ca norma ideală de organizare politică și naționalitatea drept sursa întregii energii culturale și a bunăstării economice”;
„Naționalismul ... este o condiție a minții, sensibilității sau sentimentului unui grup, care trăiește într-o arie geografică bine definită, care vorbește o limbă comună, are o cultură care exprimă aspirațiile națiunii, și este atașat unei tradiții comune…și în unele cazuri are o religie comună”;
„Naționalismul descrie un grup de oameni uniți prin (1) locuirea unui teritoriu comun, (2) o cultură și moștenire comună, (3) interese comune în prezent și speranța de a trăi împreună în viitor, și (4) o dorință comună de a susține propriul stat”;
Naționalismul se referă la „o anumită populație care împarte un teritoriu comun, o memorie istorică și mituri comune, o cultură publică, o economie comună, drepturi legale și îndatoriri pentru toți membrii ei”;
„Naționalismul înseamnă recunoașterea unui popor și a nevoii sale de statut, probabil incluzând statul”.[2]
Naționalismul este curent politic și acțiune, dar este și sentiment legat de apartenența la un spațiu determinat pe criterii diverse. Naționalismul poate avea o semnificație politică (manifestată în revendicări politice naționale, conturate în jurul ideii de națiune), poate fi de tip economic (confundându-se, în acest caz, cu noțiunea de naționalizare), dar și unul de expresie (Oxford English Dictionary definește acest tip de naționalism ca fiid doctrina conform căreia anumite națiuni sunt obiect al preferinței divine). Naționalismul cu semnificație și finalitate politică se conturează în jurul ideii de unitate, fie că este vorba de unitate de limbă, istorie și civilizație, de unitate teritorială sau geografică sau de unitate de voință politică.[1]
Naționalismul occidental aduce în discuție două tipuri de formare a națiunii: modelul german al națiunii-moștenitoare și modelul francez al națiunii-contact.
În spațiul arabo-islamic sunt întâlnite trei tipuri de naționalism: teritorial, etnic și religios. Egiptul este țara în care se poate observa cel mai bine îmbinarea celor trei tipuri de naționalism.
Naționalismul islamic este o afirmare a credinței și loialității față de Imperiul Otoman; susținătorii acestei forme de regăsire identitară făceau parte din clasele superioare, implicate în administrarea imperiului, pentru care căderea califului din Istanbul însemna în mod sigur triumful Europei și aservirea definitivă a popoarelor musulmane colonialismului european.[1]
Olivier Roy consideră că: panislamismul sunnit a fost întruchipat mai întâi de Frații Musulmani, el se definește în fond prin islamizarea panarabismului, de la care preia majoritatea obiectivelor (ostilitatea față de neocolonialismul occidental și față de Israel, unificarea lumii arabe).[3]
Panislamismul este înțeles ca o reunificare a așa-zisei „umma”, comunitatea musulmană.[4]
Al-Afgani dorea unirea tuturor musulmanilor, însă fără a pune semnul egal între unire și unificare:
nu am în vedere existența unui rege în mâinile căruia să se concentreze toată puterea, pentru că lucrul acesta ar fi extrem de greu de realizat. Ceea ce ar fi de dorit, ar fi mai degrabă să existe mai multe guverne care să conducă în conformitate cu normele Coranului și care să fie unite de comunitatea de religie.[1]
Din secolul al XIX-lea și până în perioada nasserită, naționalismul arab a luptat pentru independența popoarelor de origine arabă aflate sub dominația colonială și astfel acest fenomen a ajuns în atenția cercetătorilor occidentali.[5]
Naționalismul arab a fost definit ca un curent de eliberare națională, de susținere - prin intermediul elitelor emergente, în special cele militare - a independenței și ulterior a suveranității complete a statelor arabe. Esența sa a fost antieuropeană și antioccidentală, fapt ce a detrminat ulterior o influență crescândă a Uniunii Sovietice asupra bazelor sale ideologice și intelectuale.[6]
În anii ’50 naționalismul arab era în vogă și Partidul Ba‘th a câștigat foarte mulți adepți, în special în Siria și Irak. Partidul era conceput ca instrument prin care lumea arabă putea să fie în cele din urmă unită, iar publicațiile și declarațiile sale se refereau la diferitele state arabe în care erau localizate aceste filiale, în termeni de „regiuni ale națiunii arabe”.[7] Principalul mesaj al ba‘thismului, așa cum apare în scrierile lui ‘Aflaq, este susținerea unității de bază a „națiunii arabe”, de la Atlantic până la Golf. Arabii au fost un popor care au fost divizați de imperialism și sionism; renașterea lor (ba‘th) poate veni numai atunci când se unesc împotriva dușmanilor care îi înconjoară.[7]
Naționalismul arab a suscitat admirație, a fost demonizat, a fost criticat, a fost considerat adesea o formă de „ipocrizie” sau propagandă a liderilor arabi (în special în cea ce privește promovarea panarabismului), a cunoscut momentele sale de glorie (crearea Ligii Arabe în 1945), dar și de eșec total (înfrângerea Egiptului în Războiul de Șase Zile din 1967 cu Israel și declinul puterii și influenței președintelui Abdul Gamal Naser, primul Război din Golf). Această ideologie a jucat un rol importnat în formarea statelor arabe moderne și continuă să reprezinte o platformă politică relevantă pentru evaluarea schimburilor actuale în lumea musulmană. În perioada de glorie a panarabismului, naționalismul a contribuit atât la forjarea identităților culturale în Orientul Mijlociu, cât și la dezvoltarea statală și modernizarea societăților arabe, dar, ulterior forța ideatică a arabismului s-a fragmentat la nivelul naționalismelor teritoriale și a devenit un factor de stagnare politică, autoritarism și sectarism, ca și un mod de legitimare pentru jocurile de putere în Orientul Mijlociu.[6]
Panarabismul se sprijină pe o încărcare afectivă foarte puternică. Panarabismele sunt cele care se vor substitui ca alternativă, când în prelungirea panarabismului, când rupând-o cu el.[3]
Atitudinea ideologilor naționalismului arab este limpede în cea ce privește religia (este vorba în primul rând despre islam): nu este un factor care trebuie exclus din structura identitară pe care o proiectează, însă nici nu este fundamental. Fundamental este, în schimb, factorul lingvistic.[1]
Naționalismul teritorial este tipul de naționalism care face legătura dintre ideologia unui teritoriu și un spațiu bine determinat geografic. De obicei apare ca un răspuns la naționalismul arab.
Iqbal a incriminat naționalismul teritorial corelat cu rasismul și regionalismul, considerându-l cauza dușmăniei între oameni și a războaielor.[7]
Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea este perioada în care Occidentul influențează Orientul, luând naștere conștiința națională în interiorul lumii musulmane și reapariția interesului pentru limba arabă și modernitate.
Secolele XVIII-XIX au marcat apariția modernității în lumea musulmană, evenimentele majore care au marcat acest eveniment a fost cucerirea Egiptului de către Napoleon, a Indiei de către Marea Britanie, înfrângerea Iranului în războiul cu Rusia și neînțelegerile Imperiului Otoman cu puterile europene.
Relația Orientului cu Occidentul a suferit modificări de-a lungul timpului, datorită faptului, că speranțele arabilor pentru eliberarea de sub jugul otoman se putea realiza doar cu ajutorul Franței, Marii Britanii și Rusiei care s-au dovedit a fi un nou jug, după ce mulți dintre arabi studiase în Occident și credeau în ideile naționale și de eliberare.
Naționalismul egiptean se dorește a fi o alternativă a naționalismului arab și a naționalismului islamic.