Bătălia de la Solferino
From Wikipedia, the free encyclopedia
Bătălia de la Solferino (denumită în Italia bătălia de la Solferino și San Martino) s-a dat în ziua de 24 iunie 1859 și s-a soldat cu victoria armatei aliate formată din armata franceză condusă de Napoleon al III-lea și armata sardă condusă de Victor Emmanuel al II-lea (denumită alianța franco-sardă), împotriva armatei austriece condusă de împăratul Franz Joseph I; a fost ultima mare bătălie din istoria universală în care toate armatele s-au aflat sub comanda personală a monarhilor lor.[1] Circa 300.000 de soldați au luptat în această bătălie, fiind cea mai mare de după bătălia de la Leipzig din 1813. Au participat circa 160.000 de soldați austrieci și un total de 156.000[1] de soldați francezi și piemontezi aliați. După această bătălie, împăratul Austriei nu a mai condus niciodată direct armata sa.
Bătălia de la Solferino | |||||||
---|---|---|---|---|---|---|---|
Parte din Al Doilea Război pentru Independența Italiei | |||||||
Napoleon III la bătălia de la Solferino de Jean-Louis-Ernest Meissonier. Ulei pe pânză, 1863. | |||||||
Informații generale | |||||||
| |||||||
Beligeranți | |||||||
Imperiul Francez Regatul Piemont-Sardinia | Imperiul Austriac | ||||||
Conducători | |||||||
Împăratul Napoleon al III-lea Regele Victor Emmanuel al II-lea | Împăratul Franz Joseph | ||||||
Efective | |||||||
160.000[1] | circa 160.000[1] | ||||||
Pierderi | |||||||
17.000 morți, răniți și dispăruți[2] | 20.000 morți, răniți și dispăruți [2] | ||||||
Modifică date / text |
Bătălia a rămas în istorie și prin faptul că la ea a fost martor elvețianul Jean-Henri Dunant. Îngrozit de suferințele soldaților răniți rămași pe câmpul de luptă, Dunant a demarat un proiect care a condus la semnarea convențiilor de la Geneva și la înființarea Crucii Roșii Internaționale.