Curuți
From Wikipedia, the free encyclopedia
Curuți (din maghiară kuruc, plural kurucok în trad. "haiduc") este numele dat inițial în Ungaria și Transilvania cetelor de răsculați conduse de Gheorghe Doja (1514). Ulterior au primit aceeași denumire participanții de diferite etnii la lupta antihabsburgică (antiaustriacă) între 1671 și 1711 sub conducerea lui Francisc Rákóczi al II-lea. Adversarii curuților au fost lobonții.
De-a lungul timpului, termenul kuruc a ajuns să desemneze maghiarii care pledează pentru o independență națională strictă, iar termenul „lobonți” pentru a desemna maghiarii care susțin cooperarea cu puteri externe. Termenul curuț este folosit atât în sens pozitiv pentru a însemna „patriotic”, cât și în sens negativ pentru a însemna „șovinist”. Termenul de lobonți este aproape întotdeauna folosit într-un sens negativ pentru a însemna „neloial” sau „trădător”.
Armata curuților a fost compusă în mare parte din nobili și iobagi din Ungaria inferioară sărăcită, inclusiv Protestanți maghiari țărani[1] și slavi.[2] Au reușit să cucerească mari părți ale Ungariei în mai multe revolte din Transilvania înainte de a fi învinși de trupele imperiale habsburgice. Răscoala curuților s-a încheiat în 1711 prin Pacea de la Sătmar (Satu Mare). Cetatea Sólyomkővár (azi Șinteu), bază militară și centru de rezistență a curuților, a fost distrusă și depopulată. La Șinteu au fost colonizați slovaci.