Experimentul Miller–Urey
From Wikipedia, the free encyclopedia
Experimentul Miller–Urey[1] (sau Experimentul Miller)[2] a fost un experiment chimic care a simulat condițiile considerate la acea vreme (1952) prezente pe Pământul timpuriu și a testat originea chimică a vieții în acele condiții. Experimentul de la acea vreme a susținut ipoteza lui Alexander Oparin și J. B. S. Haldane conform căreia condițiile putative pe Pământul primitiv au favorizat reacțiile chimice care sintetizau compuși organici mai complecși din precursori anorganici mai simpli. Considerat a fi experimentul clasic care cercetează abiogeneza, a fost efectuat în 1952 de Stanley Miller, supervizat de Harold Urey la Universitatea din Chicago și publicat în anul următor.[3][4][5]
După decesul lui Miller în 2007, oamenii de știință care au examinat flacoane sigilate conservate din experimentele inițiale au putut arăta că există de fapt peste 20 de aminoacizi diferiți produși în experimentele originale ale lui Miller. Acest lucru este considerabil mai mult decât ceea ce Miller a raportat inițial și mai mult decât cele 20 care apar în mod natural în codul genetic.[6] Dovezi mai recente sugerează că atmosfera originală a Pământului ar fi putut avea o compoziție diferită de gazul utilizat în experimentul Miller, dar experimentele prebiotice continuă să producă amestecuri racemice de compuși simpli până la complecși în condiții diferite.[7]