Epidemia de tifos exantematic din 1914-1922 în România
derularea epidemiei de tifos exantematic din 1914-1922 din Europa de Est și Uniunea Sovietică, pe teritoriul statului român / From Wikipedia, the free encyclopedia
Epidemia de tifos exantematic din 1914-1922 din Europa de Est și Uniunea Sovietică, pentru statul român a reprezentat cea mai mare epidemie din istoria sa, perioada principală de evoluție a acesteia pe teritoriul geografic al Vechiului Regat derulându-se în anii 1916-1919. Epidemia s-a prelungit în anul 1919 în teritoriul anterior ocupat în Muntenia de Puterile Centrale, precum și ceva mai puțin în Bucovina, continuând până în anul 1920 în Basarabia. Evenimentele au fost parte a unui val epidemic, la baza căruia au stat de condițiile determinate de Primul Război Mondial și Războiul Civil Rus. Acest val a pornit din Regatul Serbiei în 1914, pentru a mătura Europa de Est și teritoriul fostului Imperiu Rus până în 1922, lăsând în urmă numai în Rusia, între 2,5 și 3 milioane de morți.
Epidemia de tifos exantematic din 1914-1922 în România | |
Un bolnav de tifos exantematic. | |
Participanți | • Dr. Ioan Cantacuzino: însărcinat cu acțiunea de combatere a bolilor contagioase și conducător al Directoratului Sănătății Publice • Generalul Dr. Nicolae Vicol: însărcinat cu direcțiunea sericiilor sanitare basarabene |
---|---|
Locație | Regatul României |
Data | Interval de evoluție în România: 1916-1920 |
Rezultat | 300.000 de morți |
Modifică text |
“ | Scriind aceste rânduri îmi dau însa seama că nu pot evoca de ajuns starea noastră de spirit din acele luni. Povestirea retrospectivă a faptelor nu redă zbuciumul sufletelor noastre, sentimentele de care eram stăpâniți in lupta cu moartea care ne pândea de pretutindeni. Nu te puteai întâlni cu un om fără să-ți povestească vreun episod al epidemiei, nu puteai merge intr'o casă fără sa afli de îmbolnavirea sau de moartea vreunui cunoscut, nu puteai să ieși pe stradă fără să întâlnești un convoi funebru. Războiul părea uitat, epidemia era totul. Iarna suspendase ostilitățile, dar tifosul exantematic ne asvârlise într'o noua luptă mai nimicitoare decât cea dintâi și totuși moralul nostru al tuturor era surprinzător, țineam piept adversității cu o neașteptată tărie sufletească.[1] | ” |
— Fragment din cartea lui I. Ghe. Duca Amintiri Politice, Volumul II Războiul |
În lipsa unor surse cu înregistrări clare, care să dea o statistică precisă, estimările privind victimele epidemiei din Regatul României variază de la 150.000-200.000 de oameni dintr-un total de 600.000-800.000 de îmbolnăviri, la 300.000 de decese, sau, cum se exprima Constantin Kirițescu, mai mult decât 10 mari bătălii. Alături de aceștia se numără victimele din Basarabia (unde epidemia a evoluat în perioada 1918-1920) și mai puțin, din Bucovina (1919) și Transilvania (1919), în ultimele două provincii situația epidemiologică fiind net superioară. Printre cei răpuși de tifos exantematic pe câmpul de onoare în perioada de evoluție principală a epidemiei, se numără aproape aproape 350 de medici (aproximativ o cincime din corpul medical) și 1.000 de sanitari români, precum și mai mulți medici străini, dintre care majoritatea au consituit-o cei francezi, alături de un număr și mai mare de infirmiere ale Misiuneii Militare Franceze.
Transmisă de păduchele de corp, afecțiunea avea un caracter de boală endemică în spațiul geografic al Regatului României, acestui fond asociindu-i-se o slabă aplicare a legilor și regulamentelor sanitare și o slabă pregătire a Serviciului Sanitar al Armatei. Acestora li s-au asociat în perioada premergătoare intrării în război lipsa de interes a guvernanților pentru propunerile de ameliorare a situației, iar în timpul campaniei militare, atât lipsa spiritului privativ din partea Înaltului Comandament, cât și erorile acestuia în ce privește organizarea în mod defectuos a recruților contingentelor evacuate din Muntenia și Oltenia, precum și a concentrărilor prealabile restructurării armatei de la începutul anului 1917.
Primele cazuri au fost semnalate la începutul campaniei din 1916, hrana proastă, lipsa îmbrăcăminții, frigul și aglomerația din timpul retragerii trupelor române în Moldova fiind factori direct determinanți ai declanșării epidemiei. Circumstanțele demografice, biologice și cele generale igienico-sanitare din Moldova anului 1917 au condus la progresia afecțiunii, astfel că faza acută, de maximă virulență s-a suprapus primelor luni ale anului 1917, cu afectarea predilectă a trupelor și populației din spatele frontului. După apogeul morbidității și mortalității din martie 1917, acestea au scăzut la sfârșitul lunii mai 1917 mai mult decât semnificativ, ca urmare a măsurilor de profilaxie rațională antiepidemică aplicate în mod energic la nivelul întregului teritoriu neocupat de trupele Puterilor Centrale. Ulterior, epidemia a intrat într-o fază de stare fluctuantă, recrudescențe ușoare ale tifosului înregistrându-se la sfârșitul anului 1917 și în iarna anului 1918. La începutul anului 1919, se mai înregistrau în mod izolat unele focare epidemice în Moldova Occidentală.
În ce privește teritoriul ocupat de trupele Puterilor Centrale, efectul măsurilor sanitare limitate numai la trupele germane de ocupație a făcut ca, epidemia să bântuie în restul populației băștinașe. Violența epidemiei s-a atenuat de abia în vara și toamna anului 1918, în Muntenia tifosul continuând însă să facă ravagii chiar și la începutul anului 1919. În Basarabia cea mai afectată zonă s-a aflat în sud, urmată de extremitatea nordică. Aici, situația existentă în anul 1918 a dat un impuls semnificativ flagelului, condițiile dificile reprezentate de către comunicațiile defectuoase, lipsa de personal și atitudinea refractară a populațieie făcând ca tifosul să persiste în zonele rurale ale Basarabiei și în 1920. În ce privește Bucovina, proximitatatea față de Galiția, Pocuția și Basarabia a făcut ca valul epidemic să fie evident (dar la cote reduse) în primul semestru al anului 1919, deja în al treilea trimestru constatându-se ameliorarea situației. În Transilvania, s-au înregistrat doar cazuri sporadice în 1919.
În ce privește acțiunile de profilaxie și combatere a tifosului exantematic s-a detașat figura doctorului Ioan Cantacuzino, care se remarcase anterior în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic în combaterea holerei, iar patronajul moral și personal al acestor acțiuni a revenit Reginei Maria. Alături de măsuri generale de profilaxie a bolilor infecto-contagioase au fost luate măsuri specifice, centrate pe particularitățile de evoluție epidemiologică ale tifosului. Un rol semnificativ a revenit atât reorganizării serviciilor sanitare cât și reorganizării cantonamentelor militare, precum și punerii pe același plan cu armata a populației civile în ce privește măsurile de combatere, creării unor centre de izolare distribuite în teritoriu după un plan de optimizare și creării unor stațiii intermediare de carantină la mică distanță în spatele frontului. Dificultățile specifice asociate particularităților teritoriale din Basarabia și fricțiunilor dintre populația locală și noile autorități românești au fost surmontate doar parțial, prin crearea unui Serviciu Sanitar Militar provincial, condus de către Nicolae Vicol. Nu s-a remarcat însă o eficiență deosebită a acțiunii la nivelul interfluviului pruto-nistrean, ceea ce a determinat un control tardiv al epidemiilor în această regiune istorică.
În ceea ce privește modalitatea de gestiune de către statul român a lagăreleor de prizonieri și de internați de război, în lagărul de prizonieri din armatele Puterilor Centrale de la Șipote, tifosul exantematic a contribuit alături de proasta gestiune la o tragedie, numărul de decese din respectivul lagăr fiind foarte mare în prima parte a anului 1917. De asemenea, dintre etnicii bulgari dobrogeni trimiși în Moldova mulți au murit aici, atât datorită epidemiilor, cât și ca efect al condițiilor precare din timpul războiului.
Există un portofoliu de lucrări memorialistice, literare și științifice care au tratat poblematica derulării epidemiei de tifos pe teritoriul României, în timpul Marelui Război, fiind de asemenea edificate și monumente care comemorează acest flagel.
Pe parcursul războiului, pe teritoriul României au evoluat și alte boli cu potențial epidemic simultan sau succesiv. Dintre acestea s-a detașat febra recurentă, care s-a caracterizat printr-o mortalitate necunoscută până la acel moment.