Sintaxa limbii franceze
From Wikipedia, the free encyclopedia
Acest articol prezintă succint sintaxa limbii franceze, punând accentul pe specificitățile structurii propoziției și frazei franceze în raport cu cea din limba română.
Într-o unitate lingvistică mai mică decât propoziția, dar mai mare decât un cuvânt, adică într-o sintagmă sau grup de cuvinte între care există o relație sintactică, dacă acesta este un grup substantival, caracteristic pentru limba franceză este faptul că în acesta poate fi folosit un singur determinant abstract dintre articole (nehotărât, hotărât, partitiv) sau dintre adjectivele posesiv, demonstrativ și interogativ. Numai determinantul numeral și anumite adjective nehotărâte pot fi folosite împreună cu un articol. Este de asemenea o chestiune complexă cea a cazurilor când substantivul se folosește fără articol.
În grupul substantival cu atribut(e) este de asemenea o chestiune complexă cea a locului atributului adjectival față de substantiv și a atributelor subordonate unui același substantiv față de acesta, și al acestor atribute unul față de celălalt/celelalte.
În ceea ce privește propoziția, nu sunt diferențe esențiale între franceză și română în analiza sintactică, deși sunt diferențe de interpretare a părților de propoziție între gramaticile celor două limbi. În schimb sunt diferențe esențiale în procedeele (topică, prozodie, construcții) prin care se exprimă rolul de temă și de remă al diferitelor părți ale propoziției și prin care se scoate în evidență una sau alta dintre ele.
Privitor la propoziția interogativă, specific pentru franceză este că o anume întrebare totală sau parțială poate avea de cele mai multe ori nu o singură construcție, ci două, trei sau patru.
Pentru propoziția negativă este caracteristic faptul că în limba standard se bazează aproape totdeauna pe cuvântul negativ ne și pe cel puțin încă un cuvânt negativ.
Fraza franceză cuprinzând numai propoziții coordonate și corespondenta ei românească nu prezintă diferențe esențiale, însă cea cu propoziție/propoziții subordonată/subordonate diferă în mai multe privințe. Una este folosirea modului în care stă predicatul subordonatei, dar și a timpului acesteia, deoarece în franceză concordanța timpurilor este mai puțin suplă decât în română.
Altă deosebire între cele două limbi este că procesul[1] subordonat se exprimă cu verbul la infinitiv mult mai frecvent decât în română, uneori putând fi exprimat numai prin propoziție subordonată, alteori numai prin infinitiv, în câteva cazuri cele două construcții fiind la alegere.