Controversa identitară în Republica Moldova
From Wikipedia, the free encyclopedia
Controversa identitară în Republica Moldova este o dezbatere politică din Republica Moldova și din România, inițiată oficial prin renunțarea președintelui Mircea Snegur la doctrina « Un popor, două state », la data de 29 iunie 1994, odată cu noua Constituție atunci adoptată. Prin această nouă Constituție, caracterul românesc (în sensul etnic, nu politic) al populației băștinașe și al limbii sale (recunoscut în momentul și prin declarația independenței Moldovei[1]) a fost oficial negat, fiind înlocuit prin denumirea și caracterizarea « moldovenească », definită ca « diferită de cea românească »[2].
Izvorul inițial al controversei este însă cu mult anterior datei de 29 iunie 1994: este vorba de Tratatul de la București din 1812, prin care partea situată la răsărit de Prut a principatului Moldovei a intrat în componența imperiului Rusiei. Din acel moment, au intrat în concurență, pentru locuitorii acestui ținut formând gubernia Basarabiei, două concepții identitare potrivnice: « românismul » care promova unirea politică și culturală a tuturor vorbitorilor graiurilor est-romanice indiferent de împărățiile ale căror supuși erau (Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus sau Imperiul Otoman), și « moldovenismul » susținut de autoritățile rusești, care promova deosebirea și despărțirea culturală și politică a vorbitorilor graiurilor est-romanice supuși ai « Țarului tuturor Rusiilor », de ceilalți.
Controversa identitară a cunoscut trei perioade de acalmie:
- Între datele de 2 februarie 1932 și 27 februarie 1938 când autoritățile sovietice au renunțat provizoriu la « moldovenism » pentru că au dat prioritate răspândirii comunismului în toată România asupra revendicării Basarabiei ca teritoriu fost rusesc.
- Între anii 1948 și 1975 când România comunistă și-a aliniat docil poziția politică și universitară pe cea « moldovenistă » a Uniunii sovietice. În acea perioadă, în ambele țări, cine evoca doar posibilitatea ca pozițiile oficiale să poată fi discutate, risca aspre pedepse mergând de la repartizarea în alte slujbe mai grele, mai prost plătite și îndepărtate, pînă la condamnarea la închisoare sau lagăr de muncă silnică. După 1975 în România socialistă (odată cu apariția liniei « național-comuniste » din perioada Ceaușescu[3]) și după 1988 în URSS (odată cu linia « glasnost » și « perestroika » din perioada Gorbaciov), « românismul » a reapărut.
- Între anii 1990 și 1992 când « românismul » a fost oficial în ambele țări, în legătură cu prăbușirea « taberei comuniste »: în acei trei ani, controversa s-a stins din nou, deoarece Republica Moldova era atunci considerată oficial ca un stat multinațional adăpostind Bulgari, Găgăuzi, Români, Ruși, Ucraineni ș. a., toți putîndu-se deopotrivă defini ca membri ai unor popoare și culturi depășind granițele Republicii, printre care poporul român.
În restul timpului, controversa a fost activă, « moldovenismul » fiind principala pîrghie a politicii țariste, sovietice și ruse în teritoriile din răsăritul Prutului și față de România, sau față de revendicările romanicilor dinafara acesteia[4], în timp ce « românismul » a fost pîrghia politicii culturale românești, a mișcărilor naționaliste din România și a partidelor politice pro-occidentale din Republica Moldova. Odată cu renașterea mișcărilor comuniste și recunoașterea internațională a zonei de influență excluzivă a Rusiei asupra a 12 dintre cele 15 foste republici unionale sovietice (printre care și Republica Moldova), controversa a reapărut în peisajul politic și s-a radicalizat, provocând un război civil de-a lungul Nistrului, degradând relațiile între România și Republica Moldova și ajungând, la data de 29 iunie 1994, la re-oficializarea « moldovenismului » în Republica Moldova.
Controversa privește atât validitatea în sine a definiției « moldoveniste », cât și aplicabilitea sa (numai la populația romanofonă din C.S.I., sau și la populația Moldovei românești ?).