Limbile Elveției
From Wikipedia, the free encyclopedia
Chestiunea limbilor din Elveția este o componentă culturală și politică fundamentală. Germana (cu dialectul ei suebo-alemanic folosit în general în vorbirea curentă), franceza, italiana și retoromana sunt cele patru limbi naționale ale Elveției[2], primele trei fiind oficiale la nivelul Confederației. Cantoanele își determină limbile oficiale ținând seama de repartiția teritorială tradițională a limbilor și de minoritățile lingvistice autohtone[3].
În cursul istoriei, limbile folosite în Elveția au cunoscut statute diverse. Plurilingvismul afirmat al țării este în același timp rezultatul relațiilor dintre ele de-a lungul istoriei și al voinței politice care stă la baza Confederației. Prin ratificarea, în 1997, a Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare, Elveția a recunoscut de asemenea limbile francoprovensală și ieniș ca limbi minoritare[4].
Conform principiului teritorialității, frontierele lingvistice sunt stabilite de către cantoane. Mai multe dintre ele sunt bilingve. Împărțirea lingvistică apărută la sfârșitul secolului al XIII-lea a rămas aproape neschimbată în secolul al XXI-lea.
Fondată în 1291, Vechea Confederație Elvețiană (formată din cantoanele Uri, Schwyz și Unterwald) era numai germanofonă, cu numeroase graiuri suebo-alemanice, dar începând cu secolul al XV-lea și-a extins aria de influență la sud de Munții Alpi, într-o regiune italofonă, apoi la vest, într-o regiune francofonă. Germana a rămas dominantă, dar franceza a câștigat prestigiu datorită celui al culturii franceze și legăturilor dintre Franța și Elveția. În secolul al XIX-lea, Republica Elvețiană a recunoscut egalitatea limbilor, iar prin constituția din 1848 s-au adoptat germana, franceza și italiana ca limbi naționale.