Ostarbeiter
From Wikipedia, the free encyclopedia
Ostarbeiter (Pronunție în germană: /ˈɔstˌʔaʁbaɪtɐ/, „muncitor răsăritean”) a fost o denumirea dată de autoritățile naziste pentru muncitorii sclavi străini adunați din toată Europa Centrală și de Est pentru efectuarea de muncă forțată în Germania în timpul celui de-al doilea război mondial. Germanii au început să deporteze civili la începutul războiului și au continuat să facă acest lucru la niveluri fără precedent după declanșarea Operațiunii Barbarossa din 1941. Ei au reținut Ostarbeiter din districtele germane nou formate: Reichskommissariatul Ucraina, Districtul Galiției (el însuși atașat Guvernământului General) și Reichskomisariatul Ostland. Aceste zone cuprindeau Polonia ocupată de germani și teritoriile cucerite în Uniunea Sovietică. Conform afirmațiilor lui Pavel Polian, peste 50% din Ostarbeiteri au fost cetățeni sovietici originari din teritoriul [[Ucraina]|Ucrainei], urmați de lucrătoare poloneze (până la 30% din total).[2] Printre muncitorii estici se numărau etnici ucraineni, polonezi, belaruși, ruși, armeni, tătari și alții.[3]Estimările privind numărul Ostarbeiteri variază între 3 și 5,5 milioane de oameni.[2]
Ostarbeiter | |
Femeie cu insigna Ostarbeiter la fabrica IG-Farbenwerke a filialei de la Auschwitz (imagine a propagandei naziste) | |
Insigna Ostarbeiter | |
Operație | |
---|---|
Perioada | 1939 – 1945 |
Locație | Europa sub ocupație nazistă |
Prizonieri | |
Total | Cel puțin 7,6 milioane de civili din regiunile ocupate în 1944 [1] |
Până în 1944, majoritatea lucrătorilor noi aveau sub 16 ani, deoarece cei mai în vârstă erau de obicei recrutați pentru a servi în Germania; 30% aveau vârste cuprinse între 12 și 14 ani când au fost luați de la casele lor.[2][4] Limita de vârstă a fost redusă la 10 ani în noiembrie 1943.[2] Ostarbeiterii femei au fost adesea victime ale violului, ca urmare a actelor sexuale forțate au apărut zeci de mii de sarcini.[5]
Ostarbeiterii primea de multe ori rații de hrană total insuficiente și au fost forțați să trăiască în lagăre de muncă păzite. Mulți muncitori răsăriteni au murit din cauza subnutriției, a suprasolicitării, a bombardamentelor (li s-a refuzat frecvent accesul la adăposturile antiaeriene), a abuzurilor și a execuțiilor efectuate de supraveghetorii lor germani. Acestor lucrători li s-au refuzat adesea salariile; când au fost plătiți, au primit plata în bonuri valorice, care nu putea fi folosite decât pentru a cumpăra anumite produse din taberele în care locuiau. După încheierea războiului, puterile învingătoare au repatria din zonele aliate de ocupație din Germania au repatriat un număr mare dintre cele peste 2,5 milioane de muncitori răsăriteni eliberați.[6] Dintre cei care au fost repatriați în URSS, mulți au fost ostracizați social. Autoritățile americane au interzis repatrierea Ostarbeiter în octombrie 1945, iar unii dintre muncitorii răsăriteni au emigrat în SUA, precum și în alte țări din afara blocului estic. În anul 2000, guvernul german și mii de companii germane au efectuat o plată unică de puțin peste 5 miliarde euro către victimele Ostarbeiter ale regimului nazist.