Supraconductibilitate
From Wikipedia, the free encyclopedia
Supraconductibilitatea este un fenomen în care rezistența electrică a unui material conductor devine zero, dacă temperatura sa este mai mică decât o anumită valoare specifică materialului, numită temperatură critică.
Fenomenul a fost observat pentru prima dată de către Heike Kamerlingh Onnes în 1911[1]. Studiind dependența de temperatură a rezistivității electrice a mercurului a observat că sub o anumită temperatură, apropiată de temperatura heliului lichid (4,2 K), rezistivitatea scade brusc către zero. Ulterior s-a putut determina o temperatură critică pentru diferite elemente chimice și compuși.
S-a observat de asemenea că, dacă se aplică unui supraconductor un câmp magnetic, fenomenul de supraconductibilitate dispare la o anumită intensitate a câmpului, numită intensitate (de câmp) critică. Aceasta depinde de asemenea de materialul supraconductorului și de temperatură.
Dacă densitatea curentului prin supraconductor, depășește o anumită valoare critică, supraconductibiltatea dispare.
Alt fenomen observat a fost expulzarea câmpului magnetic dintr-un corp aflat în stare de supraconductibilitate. Acest fenomen este numit Efectul Meissner.