Legiunea Voluntarilor Români din Italia
unitate miltară cu soldați de naționalitate română ce au luptat în Primul Război Mondial pe frontul din Italia / From Wikipedia, the free encyclopedia
Legiunea Voluntarilor Români din Italia a fost o mare unitate militară reprezentată de un corp de voluntari de naționalitate română, cu drapel propriu, aflată în Italia în timpul perioadei acesteia de beligeranță din Primul Război Mondial. Voluntarii acestei mari unități au fost selectați din rândurile prizonierilor de război austro-ungari de naționalitate română, aflați pe teritoriul statului italian.
Legiunea Voluntarilor Români din Italia italiană Legione Romena | |
Carte poștală destinată propagandei, emisă de Comitetul de acțiune al românilor din Transilvania, Banat și Bucovina în 1918.[1] | |
Activă | 15 octombrie 1918 - 31 august 1919 |
---|---|
Țară | România |
Apartenență | Italia |
Mărime | 3 regimente |
Parte a | Armatei Regale Italiene |
Tabăra de bază | Avezzano |
Insignă | |
Misiuni | Bătălia de la Vittorio Veneto Participări la luptele desfășurate la Montello, Sisemolet, Piave, Cimone, Monte Grappa |
Decorații militare de război | „Crucea de Merit de război“ a Italiei (militarii Companiei 1 Române în 22 noiembrie 1918) |
Comandanți | |
General de brigadă | Luciano Ferigo (comandant al Legiunii) |
Colonel | Camillo Ferraioli (comandant al Părții Sedentare) |
Modifică date / text |
Eforturile diplomatice și politice pentru înființarea Legiunii – parte a unui efort complex de formare a unor asemenea unități în principalele țări beligerante, au durat aproape doi ani și au început din iulie 1916. Aceste eforturi au căpătat consistență în Italia după „Congresul națiunilor asuprite din Austro-Ungaria” desfășurat în aprilie 1918 la Roma, într-o perioadă în care Italia a devenit interesată de demersuri suplimentare pentru a grăbi destrămarea statului Austro-Ungar.
În urma unor cereri de înrolare pentru a lupta împotriva Austro-Ungariei, voluntarii au fost încorporați începând cu luna iulie 1918 în Armata Regală Italiană, pentru a fi încadrați începând din luna octombrie a aceluiași an într-o mare unitate cu specific național. În intervalul iulie-octombrie 1918 s-au format trei companii, iar începând din octombrie până în februarie 1919 trei regimente, cu numele de „Horea”, „Cloșca” și „Crișan”. Echiparea și dotarea unităților și subunităților constituite s-a făcut cu material militar italian.
Doar cele trei subunități formate până în octombrie 1918 au luptat efectiv până la armistițiul din 3 noiembrie 1918. Cu excepția acestora, care la momentul respectiv nu erau formal încadrate Legiunii, singura unitate formată, încadrată și echipată a marii unități a fost Regimentul Nr. 1 „Horea”.
După armistițiul de pe frontul italian, atât datorită dorinței reprezentanților mișcărilor de eliberare românești de pe teritoriul Austro-Ungariei, cât și datorită unor considerente strategice legate de viziunea postbelică a conducătorilor italieni, formarea Legiunii a continuat. După ce însă în anul 1919 România a solicitat întoarcerea din Italia a foștilor prizonieri de război, pe fondul evenimentelor revoluționare din Rusia și din Ungaria, întregul efectiv al Legiunii s-a repatriat în intervalul septembrie – decembrie 1919. Ajunși în România însă, pe fondul suspiciunii că ar fi putut servi ca mijloc de penetrare postbelică italiană în regiunea Dunării, soldații au fost dezarmați și corpul ofițeresc italian repatriat. Totuși, soldații au fost ulterior încorporați în Armata Regală Română și unitățile au fost trimise în Transilvania și Bucovina, o parte dintre acestea participând la operațiile militare pentru apărarea Marii Uniri din perioada 1918-1920.