Cronologia vieții lui Gheorghe Tattarescu
From Wikipedia, the free encyclopedia
Acest articol dezvoltă articolul principal Gheorghe Tattarescu .
| |||||
Capodopere | Memorialistică | Cronologie | |||
Muzeul Tattarescu | Activitatea didactică | ||||
Copilărie și studii | Pictură religioasă | Maturitate | |||
Modifică text |
Gheorghe Tattarescu și-a trăit copilăria și s-a format artistic în prima jumătate a secolului al XIX-lea, un secol puternic frământat din punct de vedere politic, social, istoric, dar și administrativ. Cele două Principate Dunărene românești au trecut prin mari prefaceri și profunde reforme în mai toate domeniile de activitate, incluzând aici și cultura și învățământul. În acest veac al modernizării, arta românească s-a distanțat de formele tradiționale și de arta bizantină. Încet, încet, școlile de zugravi au început să nu mai fie frecventate doar de către călugări. De la sfârșitul secolului al XVIII-lea acestea au avut și elevi din rândul oamenilor de rând și astfel, s-au format și meșteri zugravi laici. Arta pictorilor aflați în școlile de zugrăvie de pe lângă mănăstirile ortodoxe au început să aibă un caracter laicizant, îmbrăcând forme din ce în ce mai moderne.[1]
Reprezentanții elitelor, în dorința lor de a prelua un nou mod de viață de tip occidental, au renunțat la tradițiile lor de tip oriental, și-au schimbat mentalitatea, preocupările, gusturile și portul vestimentar și au dezvoltat un puternic interes în receptarea ideilor iluministe. Întregul proces de transformare socială nu a exceptat nici arta picturii care a cunoscut pe parcursul a doar câtorva zeci de ani o aliniere cu tendințele Apusului Europei. Astfel, a apărut pictura de șevalet de inspirație vest-europeană, zugravul de subțire și-a schimbat obiceiurile și fizionomia și s-a impus ca fiind o personalitate respectabilă prin prisma meseriei sale. În noul cadru format, portretul de șevalet a devenit principalul gen care a dominat pictura românească până în primul deceniu al celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, inclusiv. Ca urmare, s-a format o breaslă în care pictorul s-a aplecat cu acribie asupra înfățișării trăsăturilor fizice și ulterior, mai târziu, spre cele spirituale. Accentul a fost pus pe aspectele de natură exterioară, cum ar fi vestimentația, decorațiile și bijuteriile, pe care le acordau cu rangul modelului portretizat. Întreaga dezvoltare socială din această perioadă din spațiul românesc, a oglindit discursiv și explicit această iconografie. S-a format în acest fel o întreagă galerie de personaje încremenite în astfel de cadre, care formează în final o enciclopedie ilustrată a unei întregi epoci care nu ar putea fi înțeleasă fără acest ciné-verité de portrete. Devenirea artelor în România a avut ca rezultat formarea primilor artiști români care au venit din zona picturii bisericești.[1]
Personalitățile artei românești din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea care au fost contemporani cu Gheorghe Tattarescu au fost Constantin Lecca, Carol Popp de Szathmari, Mișu Popp, Theodor Aman, Mihail Dan, Ion Andreescu, Ion Georgescu, Nicolae Grigorescu, Sava Henția, Emanoil Bardasare, G.D. Mirea, Ștefan Luchian, Carol Storck, etc. Pictorii străini contemporani cu el, au fost Anton Chladek, Niccolò Livaditti, Johan Frankenberger, August Strixner, Amedeo Preziosi, Henric Trenk, Karl Storck și mulți alții.[2]